Am aflat, la sfârșit de vară lungă și fierbinte, cu durere și tristețe, că minunatul poet și prieten Nicolae Stoie a plecat dintre noi, după o grea suferință (în noiembrie ar fi împlint 77 de ani). Știam că e bolnav de mai multă vreme, iar curajul cu care si-a purtat ultima perioadă de viață m-a impresionat profund. A plecat dintre noi, în ziua de 23 august 2017.
Născut la Sibiu, în 29 noiembrie 1940, Nicolae Stoie (originar din Ocna Sibiului), a absolvit Colegiul ”Gheorghe Lazăr” din Sibiu în 1959 și Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca în 1965. După încheierea studiilor s-a stabilit la Braşov, unde a lucrat ca jurnalist, redactor la revista “Astra” (unde a funcționat și ca redactor-șef la seria nouă a revistei brașovene), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană “George Bariţiu”, editor şi profesor în învăţământul preuniversitar.
A debutat cu poezie în revista „Tribuna”, în 1960. A colaborat la revistele ”România literară”, „Luceafărul”, „Familia”, „Steaua”, „Orizont”, „Astra”, „Contemporanul”, „Convorbiri literare”, ”Euphorion”.
Nicoale Stoie a publicat câteva frumoase cărți de poeme, începând cu volumul de debut, ”Consemnele necesare” (Editura Tineretului, Bucureşti, 1969), urmat de ”Drumul spre solstiţiu” (Editura Dacia, Cluj, 1970;), ”O ramură deasupra ierbii” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975), ”Zăpada din anul o mie”, (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981), ”Veacul de aur” (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984), ”Cerul senin al limbii române” (Editura Albatros, Bucureşti, 1985), ”Harpha nopţii” (1997), ”Braşovul în o sută de poezii” (antologie, 2007), ”Pastelurile de la Ocna Sibiului” (Editura Pastel, Brașov, 2007), ”Salata de texte” (2011). Prozele sale au fost adunate în volumele ”Asasinul coboară cântând” (1971), ”Acuzatul din camera 13” (1973) și ”Viața şi extraordinarele povestiri ale neasemuitului profet Nostradamus” (1991). În afara acestora, a mai publicat volumele ”Poeziile criticilor mei” (Alba-Iulia, 2011), un volum de corespondență cu poetul Andrei Codrescu (cu care a fost coleg la ”Gheorghe Lazăr”) și monografia ”Astra 50. Etapele unui parcurs sinuos reconstituite din interior” (ultima sa apariție editorială, Biblioteca judeţeană „George Bariţiu”, Brașov, 2016)
A primit Premii pentru poezie ale Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România în anii 1975 şi 1981.
Întors, spiritual, nostalgic, spre locurile natale, din 2009 a făcut parte din Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România.
Prin plecarea dintre noi a lui Nicolae Stoie literatura noastră suferă o grea și ireparabilă pierdere.
Revista noastră și filial sibiană a Uniunii Scriitorilor transmit familiei sciitorului condoleanțe și un gând de întărire: scriitoarei Lăcrămioara Stoie, soția regretatului nostru coleg, doamnei Andreea Păstrârnac, diplomat și eseist de excepție, Sânzianei Maria Stoie (unul dintre cele mai promițătoare condeie tinere în critica noastră), fiicele lui Nicolae Stoie.
Iar în final, cred că cel mai bine, aici și acum, se potrivesc două dintre poemele sale, pe care le așez cu emoție și mare melancolie:
CRUCEA DE PE ROCOTECI
răstignit pe cruce amurgul
întinde braţe de aer
spre cele patru vânturi
supliciu anunţând învierea
sălcii cădelniţează deasupra apelor
zborul unei păsări scrie pe zare
un epitaf invizibil şi sângele
se prelinge din norul bătut în cuie
în boabele strugurilor din vie:
primăveri înflorate, veri toride,
toamne de aur, iernile reci
ale timpului fete cu trupuri de fum
toate fi-vor cuprinse de-acum
de îmbrăţişarea crucii
înălţate pe rocoteci
VISUL DE SARE
un lac de sare se scufundă
în lacul de sare de dedesupt
la ocna sibiului
o pâlnie lichidă şi verde
ia forma unei alte pâlnii lichide
ca şi cum s-ar deschide
ochiul unui ciclop
spre somnul morţilor
şi lumea e un vis de sare
pe malul apei
ce acum îţi răsfrânge chipul
atât de frumos şi atât de viu
încât ar încape
într-un sicriu de ape